DE CE...?

Pentru mine viata e destul de complicata. Adica daca la unii e in alb si negru sau roz sau albastru, pentru mine e in zeci de culori deschise sau inchise..... Sunt complicata si simpla in acelasi timp. Sunt buna si nebuna, iubesc viata , iubesc vara, iubesc zilele in care zambesc. Sunt multe lucruri pe care le iubesc pentru ca sunt, pentru ca exista, dar mai ales iubesc oamenii dragi din viata mea. Insa complicata cum sunt ,nu pot de cele mai multe ori sa nu ma intreb"de ce?''. Si in tot ce ma inconjoara exista un "de ce?"
"De ce eu?
De ce el?
De ce timpul ,uneori zboara ,alteori trece incet ca o picatura?
De ce ,ma simt mai mereu singura?
De ce te-am gasit acum?
 De ce nu pot sa te strang in brate, atunci cand vreau,cand simt?
De ce mi-e dor de tine cand nu esti aici?
De ce cu fiecare zi ce trece imi esti mai drag?
De ce nu pot mereu sa controlez totul?
De ce mi-e dor de oamenii care m-au ranit?
De ce mi-e greu fara oamenii dragi din viata mea?
De ce nu-i sun mai des?
De ce nu le spun cand plang?
De ce nu am invatat sa fiu egoista?
De ce atunci cand cineva ma supara trec repede peste?
De ce nu tin supararea?
De ce acord mereu incredere?
De ce cred ca e loc mereu de o a doua sau a treia sansa?
De ce sper mereu ca oamenii se vor schimba?
De ce sunt incapatanata cand nu trebuie?
De ce mi-e frica de intuneric si inaltime?
De ce nu strig in gura mare atunci cand nu mai pot?
De ce nu am curajul sa schiez?
De ce ranesc si eu, acolo unde nu ar trebui?
De ce nu-i iubesc pe cei care ma iubesc si ai iubesc pe cei care nu ma vor?
De ce nu pot stii ce gandesti?"


DE CE.....PENTRU CA STIU! Stiu ca daca as stii fiecare raspuns,nu ar mai fi nimic.

Azi ma bucur de fiecare"de ce?" al existentei mele.

PACIENT în ROMÂNIA

Azi m-am simţit neputincioasă în faţa unui sistem sanitar plin de lipsuri si ghiolbani. Normal, medicii şi asistentele preferă un job în străinătate. Conform Adevarul.ro fie că alegi Olanda, Germania sau Franţa salariu este de peste 2000 de euro pe lună, condiţiile sunt mult peste ceea ce avem noi, iar medicii sunt susţinuţi şi ajutaţi să-şi continue specializările. Privind toate acestea, nu pot decât să-i felicit că au ales un alt sistem. Aici, în schimb au rămas asistentele nesuferite, pentru care cafeaua şi ţigara sunt mai importante decât drena pusă aiurea în vena unui pacient. Şi totuşi nu judec, doar vă arăt o frântură din realitatea unui sistem aflat în paragină. 

Zilele trecute mama unui amic s-a internat în spitalul F din Bucureşti,pentru o operaţie simplă. Şeful de secţie  chirurgie, luni dimineaţa la ora 8 era prea nervos şi deranjat, probabil, de mulţimea de lume care aştepta pe coridor să intre la diferite cabinete. Un rezident a încercat să-l anunţe despre următoare operaţie. Vă vine sau nu să credeţi, răspunsul magic a fost "da mai lasa-mă mă în p...mea"....restul imaginaţi-vă singuri. Trecând de aceasta etapă grosolană, oamenii şi-au continuat aşteptarea. Dar surpriză, daca vrei să trăieşti, să nu-ţi fie rău într-o zi de luni. Pe sistemul "lunea nici iarba nu creşte", medicii vin dupa vreo 2 ore de la începerea programului, iar asistentele enervate că le-ai deranjat îţi trântesc uşa în nas. După ce au pierdut o zi întreagă acolo au fost informaţi că nu sunt paturi şi mai ales nu are cine să te opereze, dar "vă contactăm noi". Noi acesta, nu i-a uitat după ce le-a vârât nişte bănuţi, că totuşi era necesar să se opereze. Şi i-a contactat miercuri. Joi la operaţie  le-a spus în faţă "500 de lei operaţia, 300 de lei anestezistul şi dacă apar complicaţii mai vorbim". Operaţia, din fericire nu a avut complicaţii. Însă i-a aşteptat o altă surpriză.  Calmante în spital nu aveau,dar nimeni nu s-a sinchisit măcar să-i anunţe.Asta înainte de a începe durerile groaznice de după operaţie. Asistenta foarte voalat le-a spus "Nu avem calmante,ne pare rău! Dacă vreţi să cumpăraţi dumneavoastră, daca nu asta e...". Dupa ce a primit calmantele şi a fost rugată să i le administreze pacientei cât mai repede, s-a gandit să se răţoiască puţin " eu stiu să-mi fac treaba, să stiţi"...nu zău? Eu nu am sesizat! Şi după câteva zile, a urmat şi ziua de externare. Medicul binevoitor şi-a chemat pacienta, a informat-o despre interdicţiile avute şi apoi i-a spus " şti ,mai dă şi dumneata ceva, pentru ajutorul meu. Cât poţi!".

Iată sistemul în care trăim. Sunt convinsă că îl ştiţi şi că v-aţi lovit de toate aceste episoade în parte. Chiar şi eu m-am lovit de câteva ori de ele şi mi-am promis să evit pe cât pot spitalele de stat. Sincer, eu am ales sistemul privat. Nu stau la coadă, se respectă programarea, asistentele sunt drăguţe. Iar medicii, am doar cuvinte de laudă. Profesionalismul şi promptitudinea acestora au fost la înălţimea celor de afară. Conform ZF patru din 10 medici lucrează doar în sistemul privat. De ce? Răspunsul îl găsim chiar la omul din interior: "Sunt momente când echipamentele de la stat nu funcţionează (…), iar venitul pe oră este la mai puţin de jumătate la stat. Prefer să merg două ore la privat…", spune Gheorghe Iana, profesor universitar, care conduce clinica de radiologie şi imagistică din cadrul Spitalului Universitar Bucureşti şi care colaborează şi cu centrul medical Elim din Bucureşti.(sursa ZF).

Dar chiar şi aşa, cel mai mult suferim noi pacienţii. Sunt oameni care nu-şi permit să meargă în acest sistem privat. Ei ce să facă domnule Ministru?

Voi ce întâmplări aveţi cu sistemul sanitar? Şi unde alegeţi să vă trataţi?

Sursa foto:paginamedicala.ro

14 ani.....

A trecut atât de mult timp,pentru noi. Peste tine? Au trecut anii, pentru ca la fiecare an adăugat s-a simţit mai mult lipsa ta.
Câteodată stau şi mă gândesc cum ar fi fost viaţa noastră cu tine? Dacă se schimba ceva sau dacă rămâneai acelaşi? Impasiv şi rece? Mă întreb dacă te-aş fi iubit mai mult? Oare mă înţelegeai  atunci când sufeream ,atunci când aveam nevoie de un sfat de-al tău?
Eram un copil atunci când ai plecat dintre noi. Nu înţelegeam cum de s-a întâmplat, probabil că nici nu aveam cum la vremea aceea. Dar anii au trecut şi lipsa ta a început să se facă simţită. Am avut zile în care am plâns şi te-am urât pentru că ne-ai lăsat. Am avut zile în care aş fi vrut să existi şi să fii aici.
Azi se implinesc 14 ani de cand ai plecat. 14 ani în care am plâns, am râs, am suferit, am iubit, am urât, am plecat, m-am întors şi am luat-o de la capăt. M-am maturizat. Aş fi vrut să fii parte din acesti 14 ani, să pot să te aud, să mă cerţi sau să mă ţii în braţe.
Nu a fost să fie. Dar sper că de acolo de unde eşti să te uiţi şi să fii mândru de ceea ce construiesc eu, fiica ta, în fiecare zi.!
Dumnezeu să te odihnească în pace!